Nostalgia

Stau si ascult melodia care imi acapareaza mintea. Nu am mai auzit-o pana acum, si totusi ma trimite intr-o stare de profunda nostalgie. Ce faceam acum cativa ani pe vremea asta? Citeam fanficuri cu My Chemical Romance, ascultam in disperare, scriam fanficuri.

Stateam pe Quizilla si faceam quizuri, citeam povesti cu adolescenti rebeli. Eram inca un copil. Visam la o astfel de adolescenta. Dar odata cu trecerea anilor s-a risipit si adolescenta la care visam atunci. Mai e jumatate de an si intru in lumea adultilor. Si ce s-a ales de adolescenta mea? Un pumn de vise adunate cu mare precautie care se topesc precum zapada stransa in mainile degerate. Nu mi-am permis sa fiu rebela, mi-am dat seama ca acest lucru ar ingreuna lucrurile atat pentru familia mea cat si pentru mine.

Ma gandesc cu parere de rau la vremurile acelea, cand visam la viata de adolescent autentic,  dar, daca gandesc mai in profunzime, imi dau seama ca sunt mult mai fericita acum decat atunci. Atunci tot ce aveam erau vise, pura imaginatie. Acum simt ca traiesc, simt ca fac ceva pentru a-mi cladi viitorul. Atunci nu stiam ca vreau, totul era  incetosat. Acum stiu si alerg cu bratele intinse, in speranta ca voi prinde macar  frantura din ceea ce imi doresc.

Si totusi, ma mai gandesc uneori la pasiunea pentru My Chemical Romance si la modul in care mi-a influentat evolutia. La pesimismul melodiilor. Mai ascult din cand in cand si incerc sa imi dau seama ce imi spuneau mie acele versuri pe care nici macar nu le intelegeam in intregime. Totul are, insa,  o insemnatate in viata noastra, oricat de insignifiant sau de superficial ar parea.

Anunțuri

Aşteptare

„Din ceas în ceas ne maturizăm, ne maturizăm, şi din ceas în ceas putrezim, putrezim…- William Shakespeare”

Timpul este cel mai bun profesor.  De cîte ori nu m-am culcat seara, gândind  „până mâine o să treacă” şi de câte ori n-a fost aşa. De câte ori nu credeai că totul e gata, şi a doua zi totul a fost ok. Sau, dimpotrivă, mâine a fost mai rău. Timpul e relativ. Timpul te ajută sau te sfârşeşte.

Când eşti în floarea vârstei, simţi că timpul trece greu, iar la sfârşitul zilei realizezi că nu ai făcut nimic. Aştepţi lucruri neînsemnate, un serial tv, o întâlnire, iar tot aşteptând parcă îţi trece cheful şi apoi vrei să se termine mai repede ceea ce ai aşteptat toată ziua. Noi pierdem dimineţile dormind şi nopţile stând treji. Avem programul aiurea, mergem împotriva timpului. Suntem ca nişte maşinării dereglate, pe care timpul, oboseala şi responsabilităţile le vor repara.

Aşteptăm viitorul şi trăim în trecut. Prezentul trece pe lângă noi.

Observaţie

Sâmbătă. Prânzul. Aştept tramvaiul la Unirii pe una dintre cele trei bănci probabil destul de comune pentru mulţi bucureşteni. Vântul bate rece, dar plăcut. Pe banca alăturată stau două femei ale străzii fumând câte o ţigară şi bând câte o cafea de la automat. Zâmbesc şi discută lucruri cotidiene. Nu fac rău, nu urlă, nu înjură. Pur şi simplu discută. (note to self:o lucrare cu  femei ale străzii pentru expoziţie)  Eu sunt pe banca alăturată, citind şi bucurându-mă de soare.

Mă uimesc aceste contraste care pot fi observate în centru. Businessmen care merg pe Lipscani la doi paşi de cerşetori; ţigani care adună fier vechi pe strada Doamnei. Curat, murdar; sărac, bogat; cu sau fără casă, tot o viaţă ai. Întotdeauna au existat diferenţe, dar să privim şi pe alte planuri; unul din regii Franţei nu s-a spălat patru ani. Păi, nu era el atunci la fel ca cerşetorii? Societatea me face să ne credem mai buni sau mai răi decât ceilalţi. Sau poate sunt eu idealistă.

Ce vreau să spun prin postul ăsta? Ei bine, nici eu nu prea mai ştiu, m-am pierdut printre detalii şi mi-am uitat scopul. Oare? Atunci de ce am pălăvrăgit atâta mai sus? Inconştientul ăsta le face pe toate…

Legat de ce am scris ceva mai la deal, astăzi la blogging, ni s-a vorbit despre observaţie şi mi-am amintit de Monet care nu dorea decât să surprindă clipa. Asta am încercat şi eu astăzi; mi-am deschis ochii (nu de alta, da’ eu marg pe stradă ca gâsca prin baltă) şi am observat. Şi se pare că mi-a priit.

Deci, în concluzie, am scris cel mi lung post al meu de până acum şi sunt mândră de el (chiar dacă nu prea are logică).

Doar o zi normală…

Mă trezesc amorţită şi…wait a minute, de ce e aşa de frig? Sunt îmbrăcată cu două hanorace şi învelită până la gât, dar tot e frig. Adormisem cu căştile în urechi. Mă trezesc la realitate abea când văd că sunt în patul de deasupra al unui pat suprapus. Mă cestasem cu Agatha pentru patul ăla. Am câştigat dar cu condiţia că noaptea viitoare să ia ea mp3 playerul.

Sunteţi în ceaţă, nu? Ei bine, nu sunt într-o închisoare sau altceva de genul ăla. Defapt sunt doar într-o căbănuţă fără încălzire din pustietate din Ocna Sibiului. Suntem 120 de tineri. Nu, nu suntem sechestraţi, suntem în plin proiect de community dance, mai exact,  „Pasărea de Foc”. După o lună de antrenament zilnic şi după spectacolul de la Teatrul Naţional, acum am ajuns la Sibiu.

Luăm repede micul dejun şi ne urcăm în cele două autocare, spre Sibiu. Acolo urmează repetiţia finală şi spectacolul. Luăm prânzul pe fugă, dansăm desculţi. Da, am dansat desculţi de când a început proiectul. Josef zice că aşa simţim mai bine vibraţiile. Plus, şosetele ar aluneca. Ne e frig, cedăm presiunii, unii plâng, alţii nu mai pot face faţă. Mă ţin tare, deşi am cedat şi eu.

Dar când spectacolul începe, uităm de tot. Avem datoria de a ului mii de oameni. Asta ne face să reuşim. Zece minute de aplauze. Apoi petrecerea. Deşi toţi eram epuizaţi, am reuşit să ne distrăm straşinc, păcat că nu mai am pozele…de ce le-oi fi şters?

Sursă foto

Telefon a la 2020

Scuzati-mi lipsa de diacritice, dar momentan nu am acces la un computer cu pachetul de limba romana instalat.

Suntem in anul 2020, sunt in biroul meu comfortabil de sub pamant (la suprafata e mult prea cald si mult prea multa poluare si nu mai poti respira decat gaze de esapament), tocmai mi-am cumparat un computer holografic, produs de compania Asian (cunoscuta pentru ca poate face orice)  are interfata Windows XL, cu memorie infinita si cu internet everythingless cu o viteza de excesicv de multi  mbps.

Este de asemenea foarte elegant si compact, are forma unui cub cu laturile de 2 cm patrati, cu un butonas pe care apesi si apare un computer in toata regula, imponderabli, putin transparent, ce-i derpt, dar destul de practic.

Permiteti-mi sa va prezint situatia de fata a planetei, pentru a intelege mai bine cu ce ne confruntam. Mi-am deschis acum cinci ani o firma care produce fructe si legume reale, si le-am „luat fata” celor care produc conserve, sunt singurul producator de pe planeta, care nu produce hrana chimica.  Marile sunt din petrol, sau, mai bine zis, sunt acoperite de o pelicila de petrol(macar mai avem, ce pot spune) , aerul e toxic, viata e puternic sustinuta de tehnologie.

Asa, sa ne intoarcem la tehmnologie; ma simt nevoita sa va prezint ultimul si cel mai faimos telefon aparut pe piata, si anume, Asian Pie Iinfinity, are grosimea unei foi de hartie, este din aluminiu, este indestructibil, este configurat cu o interfata telepatica si are ecran cu mindscreen.

Cat despre capacitatile sale, este conectat la reteaua de internet everythingless, cea mai practica retea a momentului, are o memorie pe jumatate fata de cea a computerului despre care am vorbit mai sus, poti downloada orice, are acces la orice retea sociala si antisociala, nu are nici un buton, dar poate avea buton pentru orice. Si va asigur ca daca munciti in jur de trei ani, il veti putea cumpara cu usurinta, dar mai bine nu va faceti sperante, in trei ani vor mai aparea vreo douazeci de telefoane mai bune.

Cam aici se sfarseste transmisiunea mea din viitor, sper ca il asteptati cu nerabdare (sau mai bine nu) si va doresc o zi placuta in continuare.

Dar inainte de a incheia transmisiunea, permiteti-mi sa va prezint o fotografie cu Asian Pie Infinity: