Întâlniri

Întâlniri cu oameni, întâlniri cu lucruri, întâlniri cu locuri.

Weekendul acesta m-am întâlnit cu un vechi prieten, prieten care m-a acompaniat în primii ani de viaţă, când mă „bălăceam în gârlă”, în primii ani de grădiniţă, când am citit „Cei trei muschetari”, cel care mi-a indus neintenţionat fobia de fulgere (care, ce-i drept, a trecut când am mai crescut), a fost cu mine când mi-am rupt degetul încercând să văd dacă vine furtuna şi când mi-am făcut şuviţe albastre.

Vă întrebaţi cine e? Câmpulung Muscel, oraşul natal al mamei şi oraşul în care mi-am petrecut eu aproape jumătate de viaţă.

Aici pot să mă plimb prin oraş fără frica de a-mi fi uitat abonamentul RATB sau cartela de metrou acasă, aici cerul e mai albastru ca oriunde, aici sunt 20 de grade în casă în miez de vară, aici s-a adeverit iubirea mea de-o vară. Tot aici am sărit gardul la 12 noaptea ca să mă văd cu el măcar pentru cinci minute. Aici sunt o altă persoană, mă metamorfozez.

Mai jos: Câmpulungul primăvara, vara, toamna şi iarna.

Capsula timpului..cu întârziere

O zi din viaţa mea:

Mă trezesc, mereu la 8 şi mă lălăi prin pat până la 9.

Calculator. 9Gag. Scroll, scroll, scroll, posturi de ieri. Mutăm.

Tumblr. Scroll, scroll, reblog, mîţă, scroll chestie drăgălaşă, scroll, yaoi, reblog, mă dor ochii, mutăm.

Blog, statistici, check la cei din blogroll, eventual un post nou.

Manga, 9GAG, muzică, 9GAG, 9GAG, Tumblr, nişte episoade din vreun anime, vremea (probabil), Tumblr, 9GAG.

Ultimele 10 minute: duş, înbrăcat, mîncat, teme, plecat.

Ajung la şcoală pe ultima sută.

Dorm, mai o notă, mai un test, mai o glumă (buna, proastă).

Acasă, reiau ritualul de la început, duş, nişte citit, mai o schiţă, mai TV (mă chinui la Dracula de 2 luni, da’ nu mă lasă Ion şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), somn.

Repeat.

P.S

Marţea şi joia, pe lângă şcoală, fac şi desen.

Lunea, miercurea şi vinerea, mă uit la Torchwood.

Şi blogging în weekend.

Atât.

 

 

Observaţie

Sâmbătă. Prânzul. Aştept tramvaiul la Unirii pe una dintre cele trei bănci probabil destul de comune pentru mulţi bucureşteni. Vântul bate rece, dar plăcut. Pe banca alăturată stau două femei ale străzii fumând câte o ţigară şi bând câte o cafea de la automat. Zâmbesc şi discută lucruri cotidiene. Nu fac rău, nu urlă, nu înjură. Pur şi simplu discută. (note to self:o lucrare cu  femei ale străzii pentru expoziţie)  Eu sunt pe banca alăturată, citind şi bucurându-mă de soare.

Mă uimesc aceste contraste care pot fi observate în centru. Businessmen care merg pe Lipscani la doi paşi de cerşetori; ţigani care adună fier vechi pe strada Doamnei. Curat, murdar; sărac, bogat; cu sau fără casă, tot o viaţă ai. Întotdeauna au existat diferenţe, dar să privim şi pe alte planuri; unul din regii Franţei nu s-a spălat patru ani. Păi, nu era el atunci la fel ca cerşetorii? Societatea me face să ne credem mai buni sau mai răi decât ceilalţi. Sau poate sunt eu idealistă.

Ce vreau să spun prin postul ăsta? Ei bine, nici eu nu prea mai ştiu, m-am pierdut printre detalii şi mi-am uitat scopul. Oare? Atunci de ce am pălăvrăgit atâta mai sus? Inconştientul ăsta le face pe toate…

Legat de ce am scris ceva mai la deal, astăzi la blogging, ni s-a vorbit despre observaţie şi mi-am amintit de Monet care nu dorea decât să surprindă clipa. Asta am încercat şi eu astăzi; mi-am deschis ochii (nu de alta, da’ eu marg pe stradă ca gâsca prin baltă) şi am observat. Şi se pare că mi-a priit.

Deci, în concluzie, am scris cel mi lung post al meu de până acum şi sunt mândră de el (chiar dacă nu prea are logică).

Doar o zi normală…

Mă trezesc amorţită şi…wait a minute, de ce e aşa de frig? Sunt îmbrăcată cu două hanorace şi învelită până la gât, dar tot e frig. Adormisem cu căştile în urechi. Mă trezesc la realitate abea când văd că sunt în patul de deasupra al unui pat suprapus. Mă cestasem cu Agatha pentru patul ăla. Am câştigat dar cu condiţia că noaptea viitoare să ia ea mp3 playerul.

Sunteţi în ceaţă, nu? Ei bine, nu sunt într-o închisoare sau altceva de genul ăla. Defapt sunt doar într-o căbănuţă fără încălzire din pustietate din Ocna Sibiului. Suntem 120 de tineri. Nu, nu suntem sechestraţi, suntem în plin proiect de community dance, mai exact,  „Pasărea de Foc”. După o lună de antrenament zilnic şi după spectacolul de la Teatrul Naţional, acum am ajuns la Sibiu.

Luăm repede micul dejun şi ne urcăm în cele două autocare, spre Sibiu. Acolo urmează repetiţia finală şi spectacolul. Luăm prânzul pe fugă, dansăm desculţi. Da, am dansat desculţi de când a început proiectul. Josef zice că aşa simţim mai bine vibraţiile. Plus, şosetele ar aluneca. Ne e frig, cedăm presiunii, unii plâng, alţii nu mai pot face faţă. Mă ţin tare, deşi am cedat şi eu.

Dar când spectacolul începe, uităm de tot. Avem datoria de a ului mii de oameni. Asta ne face să reuşim. Zece minute de aplauze. Apoi petrecerea. Deşi toţi eram epuizaţi, am reuşit să ne distrăm straşinc, păcat că nu mai am pozele…de ce le-oi fi şters?

Sursă foto

Despre carte

Aseară citeam „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (obligatorie, ce să-i faci) şi mi-a atras atenţia un paragraf:

„Pentru mine, însă, care trăiesc doar o dată în desfăşurarea lumii, ele (anumite întâmplări) ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru ucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei.”

Nu voi face comentarii literare, ştiu cât de plictisitoare sunt, dar un lucru m-a pus pe gânduri. Putem spune despre noi că trăim o singură dată pe lumea asta, dar el, Ştefan Gheorghidiu, sau orice alt personaj, trăieşte infinit. De fiecare dată când cineva deschide cartea, el trăieşte altfel, îşi reia viaţa, dar din punctul de vedere al cititorului.

Cărţile sunt poveşti de viaţă. Doar deschideţi o carte a bunicii, uitaţi-vă la toate semnele de acolo şi încercaţi să vă imaginaţi ce au însemnat ele pentru ea. Apoi gândiţi-vă ce înseamnă ele pentru voi.