44

Îmi pare rău pentru întârzierea cu povestea, dar m-am întors cu o poveste ce vă va frânge sufletul. Povestea unui îndrăgostit. Ideea a plecat de la o baterie veche şi o bucată de plastic pe care scria 44, găsite sub un copac în parc. În plus, voi mai scrie un citat care mi-a plăcut mult de tot din „Jurnal din anii ’70” de Liviu Franga.

44. deschide o carte la pagina 44, citeşte, deschide toate cărţile tale la pagina 44 şi citeşte, numără până la 44, adună 44 de flori şi împarte-le în grupuri impare, pune-le în 44 de vaze diferite. De ce 44? Mi-a dat un bileţel, un colţ de pagină, pagina 44, cu ultimul cuvânt doar, „acolo”. Ştiu unde. O aştept acolo. Sub cireşul înflorit. Patruzeci şi patru de albine adună polen. O aştept de 44 de secunde. Bateria ceasului meu vechi s-a oprit. 44, 4+4=8, 8= ∞. O voi aştepta până la infinit.

Şi citatul:

„5 lei timpul    5 lei pasul

5 lei ora           5 lei cerul

5 lei lumina    5 lei ochii

5 lei floarea    5 lei buzele

5 lei mâna       5 lei sufletul

Sufletul?”

 

Doar o zi normală…

Mă trezesc amorţită şi…wait a minute, de ce e aşa de frig? Sunt îmbrăcată cu două hanorace şi învelită până la gât, dar tot e frig. Adormisem cu căştile în urechi. Mă trezesc la realitate abea când văd că sunt în patul de deasupra al unui pat suprapus. Mă cestasem cu Agatha pentru patul ăla. Am câştigat dar cu condiţia că noaptea viitoare să ia ea mp3 playerul.

Sunteţi în ceaţă, nu? Ei bine, nu sunt într-o închisoare sau altceva de genul ăla. Defapt sunt doar într-o căbănuţă fără încălzire din pustietate din Ocna Sibiului. Suntem 120 de tineri. Nu, nu suntem sechestraţi, suntem în plin proiect de community dance, mai exact,  „Pasărea de Foc”. După o lună de antrenament zilnic şi după spectacolul de la Teatrul Naţional, acum am ajuns la Sibiu.

Luăm repede micul dejun şi ne urcăm în cele două autocare, spre Sibiu. Acolo urmează repetiţia finală şi spectacolul. Luăm prânzul pe fugă, dansăm desculţi. Da, am dansat desculţi de când a început proiectul. Josef zice că aşa simţim mai bine vibraţiile. Plus, şosetele ar aluneca. Ne e frig, cedăm presiunii, unii plâng, alţii nu mai pot face faţă. Mă ţin tare, deşi am cedat şi eu.

Dar când spectacolul începe, uităm de tot. Avem datoria de a ului mii de oameni. Asta ne face să reuşim. Zece minute de aplauze. Apoi petrecerea. Deşi toţi eram epuizaţi, am reuşit să ne distrăm straşinc, păcat că nu mai am pozele…de ce le-oi fi şters?

Sursă foto

Despre carte

Aseară citeam „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (obligatorie, ce să-i faci) şi mi-a atras atenţia un paragraf:

„Pentru mine, însă, care trăiesc doar o dată în desfăşurarea lumii, ele (anumite întâmplări) ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru ucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei.”

Nu voi face comentarii literare, ştiu cât de plictisitoare sunt, dar un lucru m-a pus pe gânduri. Putem spune despre noi că trăim o singură dată pe lumea asta, dar el, Ştefan Gheorghidiu, sau orice alt personaj, trăieşte infinit. De fiecare dată când cineva deschide cartea, el trăieşte altfel, îşi reia viaţa, dar din punctul de vedere al cititorului.

Cărţile sunt poveşti de viaţă. Doar deschideţi o carte a bunicii, uitaţi-vă la toate semnele de acolo şi încercaţi să vă imaginaţi ce au însemnat ele pentru ea. Apoi gândiţi-vă ce înseamnă ele pentru voi.