Pocăinţă

Cum am promis, povestea. Am descris sentimentul pe care mi-l dă imaginea de mai sus. E foarte înşelătoare, vă asigur. Este, de fapt, un detaliu din „Primăvara” de auguste Rodin, o sculptură ce înfăţişeaza un sărut.

Cuvintele mă îneacă. Picioarele se afundă în adâncimea gândirii. Respir sacadat. Unde sunt? Ce fac? De ce sunt aici? Mă pocăiesc, uit de tot, mă iert singură. Dar oare pe cine păcălesc? O viaţă întreagă nu e de-ajuns pentru cât vreau să trăiesc. Mă rog pentru mai mult. Mă înec cu aer, soarele mă ustură, apa mă amărăşte . O viaţă… oare când?

Povestea de joi, vineri

Îmi pare rău pentru întârziere, dar astăzi am ceva special. Mi-am amintit de o poveste scrisă acum vreun an împreună cu Andreea. Probabil mă va trimite direct în focurile iadului pentru că fac asta, dar merită :> Îmi cer scuze anticipat pentru greşelile gramaticale, am scris amândouă destul de pe fugă. Acum întrebarea mea este: e uniform sau se vede că sunt doi autori?

Un caine isi urla in agonie durerea, un glas violent de fetita isi striga mama. Se intuneca si totul se potoleste, devine de o liniste surda, tiuitoare. Mici acorduri iti umplu mintea cu tumultoase valuri de idei.

Camera data pe din doua printr-un paravan subtire, impartita in doua goluri ce nu detineau nimic, golase, doar pentru a masca doua chipuri, ca doua perechi de ochi sa nu se poata privi. In cele doua colturi puse parca simetric doua saltele, lipite de peretele mirosind a vopsea, dormeau doua trupuri, doua minti ce-si purtau sentimente. Lumina difuza de afara se aseza in valuri pe podeaua luciasoasa, dansand si pe trupurile acoperite pana la brau. Din cand in cand o masina ruginita isi scuipa fumul gros, inecata de propria-i fire. Liniste tulburata doar se simple zgomote, zgomote de masini, caini, case adormite, puse in miscare de acea liniste nesanatoasa si patimasa.

-Dormi?

Continuă lectura

Cuibul Visurilor

Există locuri unde amintirile te năpădesc, locuri unde te simţi ca acasă, locuri unde trăieşti, locuri care îţi dau energie şi locuri care ţi-o ia. Poţi zbura într-o cameră sau te poţi scufunda într-alta.

Aşa cum Fritz avea în cuibul visurilor lui un colţ dedicat lui Beethoven şi un colţ dedicat iubitei lui moarte (de ce oare cuvântul ăsta mi se pare atât de brutal?), ambele şi restul cuibului visurilor fiind pline cu flori, aşa am numărat eu toate jucăriile de pluş din cuibul visurilor copilăriei mele (unul dintre ele). Chiar dacă s-a schimbat de când eu nu am mai fost acolo, pasărea de jucărie agăţată de boxă, ceasul cu secundar care se roteşte încontinuu şi părculeţul prin care îmi croiesc drum până la uşa blocului au rămas aceleaşi.

Am stat pe un fotoliu nou şi m-am simţit îmbătrânită. M-am cufundat în fotoliu şi m-am simţit din nou copil.

Vise…

Povestea de joi :>

Ne pierdem viaţa visând…

„Când o să mă fac mare o să mă fac aviatoare, o să am avionul meu personal şi o să zbor cu el unde vreau eu. O să am mulţi bani, o să deschid un magazin de jucării pentru copii săraci. O să am un soţ blond, cu ochii albaştri, mareu la 4 ace…o să fie director de firmă, mama spunea că directorii au mulţi bani. Dar mă va şi iubi. O să îl iubesc şi eu şi vom avea doi copii frumoşi frumoşi. Vom avea o casă mare cu piscină, vom fi fericiţi. O să zburăm cu avionul meu peste mări şi ţări, o să vizităm lumea şi o să ne stabilim în Franţa, pentru a trăi regeşte.”

Infirmiera veni să vadă ce se întâmplă. Bătrânica de la geam a adormit din nou. Măcar acum e liniştită, când e trează povesteşte într-una despre cum va fi ea aviatoare şi va avea un soţ bogat. E cam târziu pentru vise…

5 centimeters per second

„O petală, două petale, zece secunde. Încă o petală, încă una, încă zece secunde. Petalele de cireş cad cu viteza de 5 centimetri pe secundă…hai să fugim” îi spuse el în timp ce bariera se lăsa peste calea ferată, „dacă ne grăbim putem trece.”

O clipă, nu? Cât de mult a contat acea clipă? Joia asta am scris ceva inspirat de „5 centimeters per second”, pentru că e în ton cu pomii ce au înflorit săptămâna asta. Continuă lectura

44

Îmi pare rău pentru întârzierea cu povestea, dar m-am întors cu o poveste ce vă va frânge sufletul. Povestea unui îndrăgostit. Ideea a plecat de la o baterie veche şi o bucată de plastic pe care scria 44, găsite sub un copac în parc. În plus, voi mai scrie un citat care mi-a plăcut mult de tot din „Jurnal din anii ’70” de Liviu Franga.

44. deschide o carte la pagina 44, citeşte, deschide toate cărţile tale la pagina 44 şi citeşte, numără până la 44, adună 44 de flori şi împarte-le în grupuri impare, pune-le în 44 de vaze diferite. De ce 44? Mi-a dat un bileţel, un colţ de pagină, pagina 44, cu ultimul cuvânt doar, „acolo”. Ştiu unde. O aştept acolo. Sub cireşul înflorit. Patruzeci şi patru de albine adună polen. O aştept de 44 de secunde. Bateria ceasului meu vechi s-a oprit. 44, 4+4=8, 8= ∞. O voi aştepta până la infinit.

Şi citatul:

„5 lei timpul    5 lei pasul

5 lei ora           5 lei cerul

5 lei lumina    5 lei ochii

5 lei floarea    5 lei buzele

5 lei mâna       5 lei sufletul

Sufletul?”

 

Azi e joi. Azi făurim poveşti.

Pentru că simţeam nevoia unor posturi tip serie, voi scrie câte o poveste „de o clipă”  (sau voi posta ceva care descrie o clipă) în fiecare joi.

Proiectul se va numi „Secunde dintr-o viaţă”, îl am de mult în minte, dar nu am avut şansa să îl expun undeva, şi cred că acum este momentul potrivit 🙂

Prima clipă:

Stau destul de comod. Atunci de ce mă doare spatele? De ce simt un junghi care îmi străpunge coloana vertebrală? Stau chircită, aplecată asupra cărţii, cu genunchii la piept, citind. De ce stau aşa? Nu ştiu. Paginile cărţii îmi zgârie mâinile înăsprite de muncă. Ceaiul făcut demult, când plita încă era caldă, s-a răcit şi el de tot. Găinile vor mâncare. Trebuie să mă duc la gârlă, să spăl cămaşa fratelui meu, care pleacă mîine la şcoala din satul vecin. M-am ascuns în fânar. Stau aici de ore bune. Cartea parcă nu se mai termină. Am furat-o de la şcoală, iartă-mă Doamne, o să o duc înapoi. Dar mai stau puţin aici…