Povestea de joi, vineri

Îmi pare rău pentru întârziere, dar astăzi am ceva special. Mi-am amintit de o poveste scrisă acum vreun an împreună cu Andreea. Probabil mă va trimite direct în focurile iadului pentru că fac asta, dar merită :> Îmi cer scuze anticipat pentru greşelile gramaticale, am scris amândouă destul de pe fugă. Acum întrebarea mea este: e uniform sau se vede că sunt doi autori?

Un caine isi urla in agonie durerea, un glas violent de fetita isi striga mama. Se intuneca si totul se potoleste, devine de o liniste surda, tiuitoare. Mici acorduri iti umplu mintea cu tumultoase valuri de idei.

Camera data pe din doua printr-un paravan subtire, impartita in doua goluri ce nu detineau nimic, golase, doar pentru a masca doua chipuri, ca doua perechi de ochi sa nu se poata privi. In cele doua colturi puse parca simetric doua saltele, lipite de peretele mirosind a vopsea, dormeau doua trupuri, doua minti ce-si purtau sentimente. Lumina difuza de afara se aseza in valuri pe podeaua luciasoasa, dansand si pe trupurile acoperite pana la brau. Din cand in cand o masina ruginita isi scuipa fumul gros, inecata de propria-i fire. Liniste tulburata doar se simple zgomote, zgomote de masini, caini, case adormite, puse in miscare de acea liniste nesanatoasa si patimasa.

-Dormi?

– Nu… te priveam . un ras subtire dar masculin taie linistea, brusc trezita din somn.

– Si eu te priveam .

Privira spre aceasi axa prin paravanul atent pictat chiar de ei. Doua perechi de ochi cautandu-si privitorul, gasindu-l in tapetul pictat, in multitudinea de nuante si de idei puse pe panza.

-Hai sa terminam cu asta.. ma plictiseste, sa-l dam la o parte sa-ti pot vedea iar acea fire, sa-ti vad trupul nu doar sa-ti aud vocea  vocea. Nu-mi mai pot inchipui o voce fara corp, nu-i ciudat ??!

– Nu. o voce mai mult copilaroasa, umbrita de mici accente ce formau tonalitatea unui alt barbat.

O oglinda pusa pe pervaz era singurul lucru ce-l incrimina. Putea privi nestingherit cealalta parte, putea distinge umbre pe trupul celuilalt, trista lui apasare si mai ales surasul acela de copil pe care-l indragise.  Gestul firesc de a-si ridica o suvita cazuta pe ochi sau de-asi strange ordonat lucrurile intru-un colt. Toate erau impartite in mintea lui, in multe planuri trasate longitudital prin paravan, ii stia fiecare miscare. simtea fiecare accent cazut pe vreun plan si ascuns cu dibacie de auzul celuilalt.

– Dormi ?  stia bine ca nu.

-Da. Intorcandu-se cu fata la perete, ii ramase spatele gol si ceafa cu parul blond mai putin mustratoare decat acei ochi adanci si rationali. Lumina isi schimba cursul colorand o dunga alba pe umeri, prelungindu-se de-a lungul coloanei vertebrale. In acea lumina pielea lui parea mai alba ca cearsaful cu care se invelea, parea atat de palida, parea nepamanteasca si frivola. Inca ii auzea gandurile rostite prea tare de buzele lui, parca le vede, tuguiate in somn, gata sa izbucneasca intr-un hohot violent.

Asta a fost inainte sa adoarma, cu gandul inca la fereasta ce cara in camera o lumina nehotarata,gandind la marginea binefacatoare a celeilalte parti a camerei cu un pat cunoscut lui, cu pliurile ce se aranjau dupa contururile greoaie ale corpurilor lor.

Avea sa vina dimineata, o noua zi, inca 24 de ore chinuitoare. Au facut un pact dureros. Nu se vor mai privi niciodata, nu se vor mai atinge, nu se vor mai intalni. Au suferit destul din aceast a cauza, nu mai vor..nu mai pot.

De-acum incolo vor fi doar doi straini ce locuiesc in aceeasi camera. Atat.

Si-au jurat asta in acea zi in care s-a produs tragedia. Plangand in hohote, strangandu-si mainile cu putere, uitandu-se in gol. Nu mai puteau face nimic. Distrusesera totul.

In miez de noapte s-a ridicat strafulgerat de un fior. Cosmarurile au inceput dn nou, se pare ca nu ii vor da pace prea curand. Dar s-a obisnuit. Stie ca merita ceea ce i se intampla.

S-a dus spre pervaz, singurul punct comun al acelei camere impartita printr-un paravan superficial, dar cu atata insemnatate pentru cele doua suflete ce respirau la unison. Celalalt era acolo, ii auzea respiratia ritmata, ii simtea mirosul placut de sapun.Un miros simplu, monoton, dar care pentru el insemna un intreg univers. A fost primul miros pe care l-a insprat cu toata fiinta lui.

-Esti aici…se auzi un murmur slab. Nu, nu o intrebare, ci un raspuns la o intrebare interioara.

-Da, nu pot sa dorm. E prea cald.

Ochii privira prin paravanul despartitor, si intalnira alti ochi, apoi cele doua priviri se intoarsera brusc in alta directie, dar nu destul de repede pentru a evita o scanteie despre care stiau ca e atat de periculoasa.

Dimineata. Chiar pranz. Cerul acoperit de nori, ca de un cadavru de pasare, cu coastele imprastiate, risipite ca niste sulite ce impung si traseaza carari. O parte din penaj inca se mai vedea, usor patata, poate maronie sau neagra, dar mereu zugravita de albul norilor.

In zare parea sa se spulbere totul, cadavrul disparand ca un les mancat de viermii binefacatori ai naturii. Vantul sufla impingand resturi dincolo de frunzis, impartindu-le ca intr-un puzzle.  Ziua i-a gasit intinsi unul langa altul, doua saltele lipite. Paravanul strans intr-un colt amintea de impunatoarea lui prezneta din centru, bucurandu-se acum doar de coltul umed si intunecos al camerei. Neatinsi, cu privirile atintite oriunde altundeva, cu pupile micsorate si agitate.

Anunțuri

4 gânduri despre „Povestea de joi, vineri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s