Doar o zi normală…

Mă trezesc amorţită şi…wait a minute, de ce e aşa de frig? Sunt îmbrăcată cu două hanorace şi învelită până la gât, dar tot e frig. Adormisem cu căştile în urechi. Mă trezesc la realitate abea când văd că sunt în patul de deasupra al unui pat suprapus. Mă cestasem cu Agatha pentru patul ăla. Am câştigat dar cu condiţia că noaptea viitoare să ia ea mp3 playerul.

Sunteţi în ceaţă, nu? Ei bine, nu sunt într-o închisoare sau altceva de genul ăla. Defapt sunt doar într-o căbănuţă fără încălzire din pustietate din Ocna Sibiului. Suntem 120 de tineri. Nu, nu suntem sechestraţi, suntem în plin proiect de community dance, mai exact,  „Pasărea de Foc”. După o lună de antrenament zilnic şi după spectacolul de la Teatrul Naţional, acum am ajuns la Sibiu.

Luăm repede micul dejun şi ne urcăm în cele două autocare, spre Sibiu. Acolo urmează repetiţia finală şi spectacolul. Luăm prânzul pe fugă, dansăm desculţi. Da, am dansat desculţi de când a început proiectul. Josef zice că aşa simţim mai bine vibraţiile. Plus, şosetele ar aluneca. Ne e frig, cedăm presiunii, unii plâng, alţii nu mai pot face faţă. Mă ţin tare, deşi am cedat şi eu.

Dar când spectacolul începe, uităm de tot. Avem datoria de a ului mii de oameni. Asta ne face să reuşim. Zece minute de aplauze. Apoi petrecerea. Deşi toţi eram epuizaţi, am reuşit să ne distrăm straşinc, păcat că nu mai am pozele…de ce le-oi fi şters?

Sursă foto

No. 6

Chiar când credeam că nu mai găsesc un anime destul de interesant încât să fiu transpusă în povestea lui, am dat peste No. 6

Iniţial am zis că nu e cine ştie ce, dar într-o seară a început să mă roadă curiozitatea. Şi tot în seara aia am văzut primele şapte episoade. Povestea este clasică: Un oraş utopic, izolat de restul lumii infecte, unde totul este perfect. Dar se dovedeşte pe parcurs că nu e chiar aşa. Însă personajele au ceva special, au o legătură atât de strânsă încât simţi totul laolaltă cu ei.

Vă las să vă convingeţi singuri :>

Ce părere aveţi?

Chestii simple

Am obiceiul să mă complic şi să încep să filozofez. Azi nu se va întâmpla asta. Sincer, m-am plctisit de complicatii, aşa că voi fi scurtă şi la obiect.

Mă tot uit în jur şi văd fete care sunt îmbrăcate cu haine multicolore, băieţi cu ugg-uri (no, really, am văzut deja o grămadă) femei trecute de a doua tinereţe, machiate cu albastru strident; aud lucruri de genul ” Tre’ să-mi iau Iphone, că blackberryul meu are deja un an” sau „Mi-am luat bluza aia de la firma nuştiucare şi a fost doar două milioane, îţi vine să crezi?” „De ce n-aş purat tocuri de 15 dacă Lady Gaga poartă?” „De ce să nu fumez, că oricum toţi fumează?”

Şi stau şi mă întreb „De ce nu simplu?” De ce facem totul să fie aşa de complicat când, de fapt, e aşa de simplu? Am ajuns să fiu obosită, extenuată psihic şi cred că e prea devreme. Şi nu sunt singura. Ba chiar la mine încă e o stare ce dă spre indiferenţă (acută, chiar). Cred că am nevoie de somn…

P.S. Poza se cheamă „Lies” şi o găsiţi aici.

Despre carte

Aseară citeam „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (obligatorie, ce să-i faci) şi mi-a atras atenţia un paragraf:

„Pentru mine, însă, care trăiesc doar o dată în desfăşurarea lumii, ele (anumite întâmplări) ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru ucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei.”

Nu voi face comentarii literare, ştiu cât de plictisitoare sunt, dar un lucru m-a pus pe gânduri. Putem spune despre noi că trăim o singură dată pe lumea asta, dar el, Ştefan Gheorghidiu, sau orice alt personaj, trăieşte infinit. De fiecare dată când cineva deschide cartea, el trăieşte altfel, îşi reia viaţa, dar din punctul de vedere al cititorului.

Cărţile sunt poveşti de viaţă. Doar deschideţi o carte a bunicii, uitaţi-vă la toate semnele de acolo şi încercaţi să vă imaginaţi ce au însemnat ele pentru ea. Apoi gândiţi-vă ce înseamnă ele pentru voi.

Societatea

Suntem oameni. Iar oamenii au nevoie de reguli şi de conducători, daca nu ar exista conducători, viaţa s-ar desfăşura într-un mod haotic. Dar, la un moment dat, societatea s-a metamorfozat şi s-a deteriorat. Liderii au luat-o pe căi greşite iar oamenii s-au împărţit în: cei care îi urmează şi cei care se împotrivesc.

Au apărut însă şi în tabăra adversă lideri. Şi iar s-a divizat, şi tot aşa până când au apărut atîtea diferenţe şi s-au  format atăt de multe principii diferite încât oamenii nu s-au mai putut înţelege şi au apărut conflictele.

Îmi cer scuze că postul meu s-a cam îndepărtat de subiectul video-ului, dar ideea e că „Ai grijă pe cine urmezi, să nu îţi rupi coloana vertebrală”.

 

La mulţi ani, Sonic!

Ieri, Andreea, şi-a luat un tricou nou, cu Testoasele Ninja. Şi mi-am luat şi eu azi unul cu Sonic 🙂 Si îl ador. A, şi Sonic face 20 de ani.

Poze 😛